Privind către sine

Am decis sa nu mai ascult

Am decis sa nu mai astept. Sa nu mai astept raspunsuri si pareri, directii si indrumari. Cand eram mica aveam nevoie de parerea parintilor mei, de aprecierile si parerile profesorilor, ale prietenilor, ale colegilor. Mai tarziu am inceput sa ma sfatuiesc sau mai degraba sa cer parerea iubitului si apoi a sotului. Nu luam niciodata decizii de una singura, pana cand am ajuns sa nu mai iau decizii deloc. Ma pacaleam ca e o decizie comuna, ca lucram in echipa, dar de fapt eram atat de maleabila incat nu mai aveam o alegere proprie. Imi pierdusem increderea in mine, in dorintele mele, acceptand solutii „rezonabile” si „rationale” in locul unor optiuni mult mai putin standard.

Apoi, cand dupa multi ani si putina terapie am inteles ca nu sunt deloc fericita si ca am dreptul sa fac alte alegeri, am inceput sa caut raspunsuri tot dinspre exterior. Semne de la ingeri, fiinte de lumina (sau nu), indrumari de la diversi guru sau orice fiinta alta decat mine care cu siguranta stia mai multe si mai bine decat as fi fost eu vreodata in stare.
Apoi am inceput sa observ multitudinea de voci care se bateau cap in cap in mintea mea, fiecare cu alta parere si attudine, majoritatea ostile fiintei mele si rau sfatuitoare. Si m-am intrebat de ce. De ce ascult atat de mult ceea ce nu imi apartine. De ce ma simt neputincioasa si astept mereu ca altcineva sa vina cu o solutie, sa imi indice directia si sa imi spuna ce am de facut. De ce dau atata importanta vocilor din capul meu care de fapt nu fac altceva decat sa ma franeze si sa ma ingenuncheze.

Si am inceput sa nu le mai ascult. Am inceput sa tac mai mult si sa intreb mai putin. Am obosit sa tot primesc raspunsuri care nu imi apartin, de la oameni care habar nu au cine sunt eu cu adevarat si care pretind ca ma cunosc. Mi-am dat seama ca nimeni nu ma poate cunoaste mai bine decat ma cunosc eu. Nimeni nu poate sti mai bine ca mine ce imi doresc, ce imi place sa fac si cum ma simt in anumite situatii. Nimeni altcineva nu stie ce pot. Si chiar daca ma insel, chiar daca gresesc, macar stiu ca nu va mai fi nevoie sa ma ascund dupa in deget pe care am tendinta sa il indrept catre orice altceva din exteriorul meu, in afara de mine insami.

Mi-am propus sa fiu zilnic, din ce in ce mai des, pe cat posibil, cat mai prezenta in mintea mea, in fiinta mea. Sa fiu atenta la cum functionez, ce tip de energie produc si ce mecanisme ma declanseaza.
Incep sa fac lucrurile altfel si nu imi mai trag palme (metaforic vorbind).
Imi constientizez din ce in ce mai bine vocile din minte si nu mai sunt pasiva. Ascult replicile rautacioase ale vocilor din mine care inca mai cauta sa ma coboare si sa ma convinga ca au dreptate, sa imi acopere senzatia calda care ma ghideaza fara sa aiba nevoie de argumente sau de cuvinte. Le ascult, dar nu le mai cred. Si am inceput sa le spun: „Hai mai taci! Nu e adevarat deloc ce spui. Dispari de-aici.”
Si in curand se lasa linistea. O liniste binefacatoare care ma invata sa ascult cu adevarat.

Spune-ți părerea

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.