Înapoi la Natură Privind către sine

Am trăit astăzi un moment de o frumusețe pură

Ieri a început să ningă torențial. În 15 minute totul era alb. Și a continuat. Seara ninsoarea nu se oprise, cădeau tone de fulgi uriași ca o ploaie deasă. Azi noapte m-am trezit și era la fel. Pe la două noaptea a picat electricitatea. Ninsoarea cădea neîntrerupt. Pe la 7 dimineața am remarcat că mi se termină bateria telefonului. Gata cu internetul. Gata cu comunicarea.

Bine că focul arde în sobă și (încă) mai am cu ce îl hrăni. Încep să mă întreb cât mai durează ninsoarea asta torențială. Florile copacilor sunt copleșite de greutatea zăpezii. Totuși nu e foarte frig, sunt bucăți de pământ unde zăpada se topește foarte repede. Se simte că pământul era cald.

Pe la 10 am început să mă impacientez. De obicei penele de curent se repară foarte repede. Încep să verific dacă și vecinii sunt în aceeași situație. Aflu că da, deci e bine, nu sunt singura. Cu siguranță cineva se ocupă.
Deja nu mai știu cât e ceasul, mai trec câteva ore și încep să mă gândesc ce ne-am face dacă situația asta ar dura mai mult. O zi, două, trei… O săptămâna… O lună… Mai aveam uneori imaginea asta în cap, dar nu m-am gândit niciodată la modul serios la soluții.

Ce ne-am face noi ca omenire daca ar pica sistemul care ne furnizează electricitate? Mai ales. Apoi mâncarea. Încălzirea. Comunicarea. Haos?!?
Cum ne-am descurca fără energie electrică și internet? Suntem total dependenți de un sistem care nu e infailibil. La țară mai găsești soluții, dar la oraș?!? Cât de nepregătiți suntem să ne descurcăm…

Mă uitam la florile de corcoduș acoperite de zăpadă și mă intrebam care e treaba. Ce se întâmplă. M-am obișnuit să fiu atentă și să observ, să îmi pun întrebări și să caut mesajul de dincolo de evenimente. Simțeam cum mă cuprinde o ușoară teamă legată de subzistență. Ce ne-am face dacă nu s-ar mai topi zăpezile? Dacă nu am mai avea energie electrică? Am muri de foame? Probabil că nu, unii dintre noi. În fond, zăpada e apă. Apă din belșug, deci e bine.

Așa că am făcut focul la bucătărie, am pus de un ceai și am aprins o lumânare. Am așezat pe masă un bol cu apă și am simțit că e momentul cel mai potrivit să comunic cu apa. În fond, nu mai exista nimic presant, nimic urgent de făcut. Facebook, site-uri, mailuri, contacte, treburi de rezolvat… nimic nu mai exista. Nu electricitate, nu telefon, nu internet. Doar timp liber și liniște.

Am închis ochii și am simtit apa. Am simțit-o in celulele mele, in oala de pe sobă, in ninsoarea de afară, în pârâul de mai jos, pe tot pămîntul. Știu că prin ea putem comunica cu tot ce e viu. Oameni, plante, animale. Nu imi pot da voie să imi imaginez o lume apocaliptică, prefer să hrănesc un alt viitor, așa că am simțit să încep să ma rog. Fără cuvinte, fără un destinatar anume, pur și simplu, doar o stare.

În liniștea bucătăriei cu ziduri groase de piatră, vechi de peste 100 de ani, auzeam focul trosnind în sobă. Apoi, de afară, cântecele păsărilor, tare și clar. Foșnetul neîntrerupt al zăpezii, căzând necontenit și des. Trăiesc într-o lume a paradoxurilor și am început să le accept și să le înțeleg. Tone de zăpadă și pomi înfloriți, foșnetul zăpezii și concert de păsări de primăvară. Bătăile inimii mele. Cu ochii închiși am simțit o lume mare și albă, exact așa cum mi-a spus Tudor când s-a trezit și a văzut ce e afară. „Suntem în Lumea Albă.” „De aceea se și cheamă județul Alba, nu-i așa? Am venit aici să trăim printre brazi și să ne dăm cu sania”…

Când am deschis ochii, am avut senzația că afară e soare. O lumină albă strălucitoare umplea încăperea care e de obicei destul de întunecoasă. Alb, alb, alb, pereți imaculați, afară o lumină albă strălucitoare. M-am aplecat să mă uit pe geam, cu senzația clară că a ieșit soarele. Nu, ningea ca și până atunci, neîntrerupt.

A fost un moment suspendat în timp, în care nimic nu mai conta. Doar puritatea luminii aceleia albe strălucitoare care umplea totul. Era in afară, era în mine. O liniște deplină într-o lumină eternă. Albul cel mai pur. Și atunci am înțeles. Florile care poate că nu vor mai rodi anul acesta. Poate că la anul se va întâmpla la fel. Meteoritul care trece zilele acestea pe lângă Pământ. Conspirații. Războaie noi pe cale de a începe. Cataclisme posibile. Apocalipse contemporane. Orice altceva. Se pot declanșa în orice moment.
Acestea sunt primul strat. Dincolo de toate e ceva mult mai profund decât poate am putea concepe.

E un rost adânc în tot ce ni se întâmplă. Și un mesaj pe care îl poate traduce numai inima noastră. Doar ea.

20 aprilie 2017

Spune-ți părerea

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.