Privind către sine

Aventurile tălpilor mele: de la picior de Cenuşăreasă… la labă de gâscă?!?

E urat sa vi se spuna ca picioarele voastre arata ca labele de gasca, nu-i asa? Nu e deloc placut, nici confortabil. E chiar o insulta. Majoritatea vrem sa avem piciorul mic si delicat, ca in basme. Dar cum trebuie de fapt sa arate talpile, picioarele noastre? Cum ar trebui sa se simta?…

Primul lucru pe care l-am facut dupa ce mi-am dat demisia a fost sa ma descalt. Am donat toti pantofii cu toc si toate tinutele office si business pe care le aveam, in tonuri predominante de negru si gri.
Picioarele mele au inceput sa fie mai fericite, eliberate fiind de instrumentele de tortura in design supersexy. De fapt, acesta a fost unul dintre motivele determinante pentru care mi-am dat demisia (si apoi am parasit orasul): in timp ce plimbam hartii dintr-un birou in altul, intrebandu-ma ce caut eu oare acolo si daca asta este viata pe care mi-o doresc, nu ma vedeam decat stand desculta in iarba, la soare, intre copaci. Iar imaginea asta a crescut atat de puternica in mine, dorinta a devenit atat de intensa incat tot ce ma tinea in loc nu a mai contat.

Intotdeauna avusesem dificultati la cumpararea pantofilor cu toc, pentru ca aveam piciorul mai lat… Sau asa credeam.
Am sesizat, privind retrospectiv, ca am crescut cu ideea asta de mica. Nu stiu de unde s-a infiltrat initial in capul meu, partial din parerile maica-mii care se plangea mereu ca are labele picioarelor late (si evident dizgratioase!) si nu isi gaseste papuci pe masura, fiind nevoita sa cumpere modele mai urate, mai… barbatesti.
Partial din cauza Cenusaresei si a mitului piciorului atat de mic si delicat incat avea nevoie de pantofi vrajiti. Deh, trebuie sa iti tai din calcai si sa iti torturezi picioarele daca vrei sa ai sanse la un print!
Si in mare parte probabil din cauza mesajelor de marketing napadind din filme, reclame si alte canale media.

Tin minte ca imi era rusine sa imi las la vedere picioarele desculte, incercand mereu sa apropii degetele si sa le strang intre ele incat laba piciorului sa para (si!) mai ingusta si mai delicata.
Nu va imaginati ca am picioare de hobbit, nu. Din contra. Port numarul 37, deci ma incadrez in categoria norocosilor care gasesc intotdeauna incaltaminte pe masura lor. Dar de-abia acum, dupa patru ani fara tocuri, pot sa imi vad cu adevarat picioarele, fara lentilele suprapuse ale parerilor exterioare, si sa reflectez la asta. M-am intrebat de mai multe ori care sunt resorturile care ne determina sa ne autochinuim. Da, cred ca le stim cu totii …pe majoritatea.

Imi amintesc cum ajungeam seara cu picioarele umflate, dupa aproximativ noua ore de chin pe tocuri – iar problema nu erau numai tocurile, ci si varful pantofului, construit de obicei parca de un tortionar care si-a imaginat ca femeile nu au nevoie de prea multa suprafata de sprijin si se pot descurca pasind pe varfuri in echilibru pe cativa centimetri. Desi alegeam intotdeauna pantofii care pareau mai confortabili si in care piciorul meu parea ca se simte bine (in cele cateva minute de proba), sfarseam intotdeauna prin a-mi blestema zilele dupa mai multe ore petrecute cu ei. Obiectele dragute se transformau invariabil in instrumente de tortura.

Dupa ce m-am mutat “la tara” cum se zice, am mers desculta, mi-am cumparat numai incaltaminte superconfortabila, toate modelele care imi placeau dar pe care nu le-as fi purtat “la birou”, m-am rasfatat nemaitorturandu-mi zilnic picioarele. Talpile mele au inceput sa se sprijine mai cu incredere pe pamant, incet-incet. Degetele de la picioare s-au relaxat, nemainghesuindu-se unul in altul. Corpul meu parca si-a recapatat o pozitie mai fireasca, mai naturala, pe care o uitase. Am inceput sa fiu mai atenta la el si la ce mesaje imi transmite.

(Am mai pastrat totusi cativa ani doua perechi dintre cele care imi pareau mai confortabile, elegante, cu toc, in ideea ca le voi purta la vreo ocazie. Nu am reusit deloc sa le mai incalt. Chiar si cinci mintute in ele erau un chin. Plus ca nici piciorul meu nu se mai potrivea in ele ca inainte.)

De la vreme am inceput sa fac dimineata exercitii de Qigong, pentru muultele beneficii pe care am simtit ca mi le aduc. Printre altele, datorita unor posturi care necesitau echilibru si fixare cat mai buna a talpilor pe sol, am avut o revelatie. Mi-am dat seama ca talpile noastre sunt facute sa fie late! Late in modul normal si proportional, asa cum aveau designul dupa ce am iesit din burta mamei. Iar incarcerarea chinuitoare facuta de majoritatea pantofilor existenti pe piata duce la pierderea unui echilibru vital. Nu ma refer doar la cel fizic, dar in stransa legatura cu acesta.

Am revazut in minte arhiva de talpi, picioare goale si pantofi inmagazinata in memorie de-a lungul celor vreo trei zeci de ani, si am inteles ca toata lumea are aceasta problema! Majoritatea femeilor isi inghesuie talpile in pantofi prea ingusti pentru forma lor fireasca. Si ni se transmite insistent, prin toate canalele, ca asa trebuie sa fie. Suntem lasate sa credem ca noi avem o problema si ca trebuie cu orice pret sa o corectam. Victimele unor imagini, torturandu-ne cu buna stiinta si declarand ca este alegerea noastra. Pentru ca vrem sa aratam bine. Pentru ca vrem sa fim admirate. Pentru ca vrem sa avem picioarele mai lungi si mai sexy si talpile mai inguste si degetele subtiri. Pentru ca, pentru ca…

Ma proclamam o femeie independenta, puternica, afirmam ca sunt in controlul propriei vieti… Dar uitasem total sa stau cu picioarele pe pamant. Negam si fata de mine insami ca imi pierdusem balansul. Ca am pierdut contactul… cu propria fiinta.

Fiecare are libertatea de a alege, o stim prea bine. Intrebarea mea este: cat de mult suntem constienti de ceea ce alegem?

Spune-ți părerea

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.