Despre mine

This post is also available in: enEngleză

 Am venit în 1981, într-o dimineață de aprilie. A durat mult până să îmi dau seama – mai bine zis să îmi amintesc – cine sunt și de ce sunt aici.

Am suferit mult, poate că disproporționat cu evenimentele, sau poate că doar gradul meu de sensibilitate și permeabilitate a fost mai mare decât al altora. Am crescut într-o familie în care părinții nu s-au iubit. Deși am fost îngrijită și educată bine, am fost de mică martora și ținta violenței verbale și energetice…

Am crescut reprimându-mi emoțiile și negându-mi necesitățile, zbatându-mă să fiu perfectă, să fiu cea mai bună, conform unei imagini mentale pe care o credeam adevărată. În spatele tuturor acțiunilor mele stătea ascunsă credința adânc înrădăcinată că nu sunt de ajuns. Că nu sunt suficient de bună. Că trebuie să fiu mai bună, mai de succes, mai integrată, mai acceptată, mai…

Am trecut de-a lungul anilor evitând aproape total conflictele, ajungând până la a renunța la puterea mea personală, la dorințele cele mai profunde… Purtându-mă, îmbrăcându-mă, vorbind, arătând așa cum credeam că „trebuie”. Total deconectată de centrul ființei mele. Căutând încontinuu în exterior alinare, confirmare, acceptare… iubire.

Am avut episoade constante de depresie, momente în care simțeam că nimic nu are rost, că nu sunt bună de nimic… momente de furie în care îmi venea să urlu de frustrare la întregul Univers. O furie atât de mare și puternică, încât aveam certitudinea ca aș putea să fac un munte să explodeze pur și simplu doar concentrându-mi toată energia distrugătoare acolo.

Venirea copilului nu a făcut decât să acutizeze criza din viața mea, indicându-mi cu extrem de precisă claritate tot ce nu funcționa, tot ce negam, tot ceea ce ascundeam în mine de mine însămi.

Și am vrut să mă schimb. Am vrut din toată ființa mea să înțeleg ce e cu mine, și sa ies o dată pentru totdeauna din suferința aceea care mă definea de când mă știam. Am căutat, am citit, am experimentat, am făcut greșeli, am învățat. Am căzut din nou, iar și iar, dar m-am ridicat. Am urlat, m-am simțit neputincioasă, m-am dus în cele mai negre și mai întunecate zone din mine… dar de fiecare dată m-am ridicat. De fiecare dată mai înțeleaptă, mai puternică, mai înțelegătoare. Până la următorul episod care reușea să mă destabilizeze.

Astfel am învățat ce înseamnă și cum se face… să mă cunosc, să mă văd, să mă accept. Să mă accept și să mă iubesc așa cum sunt. Încă am nevoie să îmi repet asta zilnic, ca să mă obișnuiesc cu ideea. Ca să îmi reconfigurez circuitele cerebrale. Și ca să învăț să trăiesc pe această planetă, din ce în ce mai bine.