Privind către sine

Jurnal. 1 august 2018

Gândăcelul și-a deschis inima și în ea au început să curgă toate, păduri, ape, pietre, antilope, lăcuste, dihănii mari și mici, case, toate erau un șuvoi care îl speriau pe gândăcel. Îi era teamă că ceva groaznic i se va întâmpla. E mic și fără apărare. E imposibil să încapă atâta șuvoi de lucruri într-o inimioară atât de mică.

Dar a păstrat-o deschisă pentru că a înțeles că este puternic și că și frica e doar un alt lucru care face parte din lucrurile care i se varsă în inimă. Așa că a lăsat-o să curgă la un loc cu toate celelalte, în inima lui. Frica era doar un obiect ca oricare altul, nu îl mai putea avea pe gândăcel în stăpânire.

De-abia acum, când a avut curajul să își deschidă inimioara și să lase toate să curgă în el, a observat că nu a murit. Nu i s-a întâmplat nimic groaznic. Lumea nu a dispărut.

Deși toate se prăvăliseră șuvoi în inima lui, încă mai existau și în afară, așa cum le știa și le vedea cu ochiul liber.

Lumea nu dispăruse. Din contră, acum era și înăuntrul lui.
Și nu se mai temea de ea.

Spune-ți părerea

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.