Privind către sine

Jurnal. 11 august 2018

Adevărul care ți se prezintă în cadrul Iluziei este adevăr sau iluzie?

În 2012 a fost sfârșitul lumii. M-am ascuns mii de ani atât de bine încât am uitat totul despre mine. M-am ascuns de mine însămi până când era să dispar cu totul într-o masă amorfă de reflexe condiționate.

Lucrurile n-au fost întotdeauna așa. Ceea ce simt astăzi nu are nimic de a face cu conștiința difuză în care îmi petreceam timpul. Am așteptat sute, mii de ani să se ridice piatra care mă sufoca, să fie luată de pe mine, până când am relizat că eu trebuie să cer asta.

Stând în liniște, răspunsurile vin la mine unul după altul, fără ca eu să fac vreun efort. Lipsa efortului creează spațiu. Spațiu de răspuns, spațiu de manifestare. În liniștea totală dinăuntrul meu am aflat nemurirea ascunsă după straturi întregi de frică. Frica țesuse în mine un păienjeniș compact care mă paraliza.

Știam atât de bine adevărul, și totuși am permis să fie uitat. Îngropat sub straturile vechi de uitare. Am răspuns chemării fără să știu că m-a chemat. Ochiul mi s-a închis și am uitat de unde am plecat. În spațiul dintre spații nu există uitare nici timp. Limitele dispar gradat și se estompează în cercuri concentrice. Egoul intervine întotdeauna cu blocaje și explicații rănite. Suntem susceptibili și totuși toleranți.

Am uitat de unde am plecat pentru că acolo nu există spațiu, deci nu există direcții. Limitele sunt puse să atrofieze mușchii conștiinței.

Îmi doresc să se exprime nechematul etern prin mine și mă tem că nu voi obține decât un screamăt egoist de pseudocreație.

Patru. Mi-am presărat calea cu firmituri ca să-mi aduc aminte, în schimb m-am rătăcit și mai tare.

Cinci. Lupta cu natura mă obosește și simt că nu are rost. Nu o poți înfrânge.

Șase. Alchimia algoritmilor fractalici ne împresoară fără scrupule. Word vomit.

Șapte. În inimă e o lumină de gheață care mă topește. Mi-e frică să o las să iasă afară.

Opt. Lipsa abundenței ne-a făcut să fim săraci de noi înșine.

Nouă. Mi-am cerut iertare pentru că am părăsit paradisul și am ales calea cunoașterii. De-abia realizez ce mare greșeală am făcut. El zice că nu există greșeli, doar alegeri și că nu suntem pedepsiți pentru asta. Pedeapsa ne-o dăm noi pentru că ne învinovățim enorm.

Zece. Lucrurile simple se dezvăluie în timp. Mestecăm lucrurile pentru că nu vrem să recunoaștem, nu vrem să fim puși față în față cu noi înșine. Pentru că nu ne suportăm. Ne urâm pentru ce facem și pentru ce am făcut și nu ne dăm seama că nu e nevoie de iertare decât față de noi înșine. Iertarea și iubirea sunt mereu acolo, la ușă, așteptând să le vedem, să le percepem.

De-abia când deschizi ușa spre tine însuți și îți înfrunți toate temerile și fricile și monștrii groaznici pe care te ferești să îi vezi , în spatele lor reușești să vezi ceea ce era mereu acolo.

Eoni de frică și de incertitudine s-au scurs de când am plecat și totuși în noi e foarte adâncă și prezentă rana.

Mă tem să îmi folosesc lumina și de aceea m-am blocat într-o inerție fără sfârșit. Frica de a fi văzut îmi paralizează intențiile. Cine, cine să mă vadă? Ce anume mi-e teamă să recunosc chiar față de mine? De ce mă ascund? Așteptam mereu din afară să vină cineva să mă salveze. Să-mi spună ce să fac.

Locul de unde am plecat mă cheamă. Dar mă tem să îl recunosc. Cine? Ce din mine se teme? Cine sunt eu? Ce înseamnă eu? Eu este un grăunte mic care crede că nu poate face nimic. Eu este limitarea. Neputința. Neputința m-a urmărit ca o umbră veche. Pentru că am crezut ce mi s-a spus. Pentru că am crezut ce mi-am spus. Pentru că vinovăția mă făcea să cred asta. Ce am greșit? De ce cred ceea ce gândesc? De ce cred ceea ce mi se spune? De ce este atâta frică în mine? Frică paralizantă care îmi face rău fizic.

În 2012 a venit sfârșitul lumii. De atunci se tot sfârșește și tot începe. Începutul e tot sfârșit, precum și sfârșitul e tot început. Precum șarpele care își mușcă coada.

Spune-ți părerea

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.