Privind către sine

Jurnal. 22 august 2019

M-am simțit atât de singură. Singură pe lume. Lăsată să mă descurc singură înainte de vreme. Să îmi asum responsabilități peste puterile mele de copil. Nimeni nu m-a ajutat. (așa simțeam)

Atât de multă suferință înăbușită. Nu aveam voie să îmi exprim emoțiile, mai ales pe cele foarte puternice și considerate „negative”. În schimb, eram obligată să trăiesc intens emoțiile altcuiva, de exemplu ale mamei, care credea că a te descărca și a povesti despre ce simți înseamnă a retrăi întreaga gamă de emoții iar și iar. Fără să știe despre faptul că nu trebuie să aruncăm pe alții emoțiile noastre copleșitoare. Fără să știe că există moduri anume în care poți să îți exprimi emoțiile, fără a le face rău celor din jur… De unde să știe?!?…

Mă simțeam copleșită. Mă sufocam. Simțeam că trebuie să am grijă de ea, pentru ca ea nu este în stare. Nu e întreagă. E bolnavă. Și că doar eu o puteam vindeca. Știam că nu e bolnavă din vina mea, dar eram convinsă că eu trebuie să o vindec.

Asta am făcut mai târziu în toate relațiile mele. Am vrut să îi vindec. Să îi salvez… Eu, cea rănită… Cum aș fi putut?

Îmi e atât de teamă să rămân singură. Că nu o să mă descurc. Că va fi foarte greu. O frică cruntă.

Copilul profund rănit care încearcă să îi facă bine pe ceilalți, pentru ca să primească iubire. Să fie văzut. Acceptat. Apreciat. Despovărat. Eliberat să își trăiască copilăria. Să își trăiască viața proprie.

Îmi doream uneori ca ea să plece, să se facă liniște. Și în același timp eram îngrozită de singurătate. Niciun copil nu ar trebui să treacă prin asta. Nici o dată. Deloc.

Îmi trăiesc în sfârșit emoțiile reprimate din copilărie.

Știam la nivel teoretic, dar nu îmi dădeam seama că trebuie trăite. Ca să fie eliberate. Tot mormanul acela de emoții reprimate.

Îmi „dădeam în cap”, ca să mă amorțesc, cu ceaiuri de calmare. Antistres. Alții își dau cu substanțe.
Și de aceea mi-a plăcut să citesc. Evadam din ceea ce trăiam.
Am crezut atâta timp că problema mea se rezolvă cu ceva din exterior (ex. plante) când de fapt tot ce făceam era să reprim și mai mult.

De aceea mă emoționa extraordinar de tare cel mai mic semn de afecțiune din partea cuiva. Mă miram că primesc, eu cea atât de nevrednică de iubire. Eu care nu aveam dreptul să primesc, și mai ales să cer.

Făceam exerciții, meditam, mă implicam în problemele celorlați, mă agitam, numai să nu fie nevoie să intru în golul din mine… un gol plin cu suferință.

De aceea mi-a fost atât de greu să ies din relații disfuncționale. Nu ieșeam decât după ce efectiv nu mai puteam suporta. Suportam până nu mai puteam. Pentru că așa am crezut de mică. Că trebuie să accept totul, să suport, să sufăr, să ajut pe alții.

Eliberată de povara de a fi extraordinară, de a ajuta cât mai multă lume, habar n-am ce să fac. Și probabil tocmai de aici se deschid cu adevărat posibilitățile.

Spune-ți părerea

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.