Privind către sine

Ochii tatalui meu

Momentul in care am simtit cea mai profunda conexiune cu tatal meu a fost in apropierea mortii. Moartea lui.

Atunci a fost singura data cand l-am putut vedea bine. L-am putut percepe fara mastile sociale in spatele carora a stat ascuns toata viata. De data asta disparusera toate si privirea lui se profila nestingherita si clara. Au fost cele cateva zile dinaintea mortii in care ochii lui au vorbit cel mai mult, in mod direct. Vedeam in ei recunostinta, incredere, speranta. Era ca si cum un văl care il ascunsese timp de multe zeci de ani s-ar fi dat la o parte. 80 de ani. Cine stie cati or fi fost petrecuti in ascunzisul creat de el?…

Pentru mine tatal meu a fost si ramane in mare parte X-ul din ecuatie. Necunoscutul. Prezenta lui in viata mea a fost extrem de discreta. Amintirile din copilarie pe care le am cu el sunt legate de cateva rutine zilnice in care nu interactionam prea mult. Mancatul in familie, mersul duminica la terasa, taiatul lemnelor in sopru, mersul la padure. El era cel care ma insotea atunci cand imi era frica de intuneric si ma acompania tacut atunci cand ma refugiam pe afara din cauza furiei mamei. Singurul moment in care tin minte ca a fost violent cu mine a fost pe cand eram in clasa a doua si am pierdut autobuzul. Cand m-am intors acasa m-a batut crunt cu cureaua. Nici pana in ziua de azi nu am aflat de ce. Probabil era furios. In general isi inneca gandurile in cate o halba de bere si cateva pahare de vin, ajungand invariabil acasa dupa serviciu „cu chef”. „Cheful” de obicei se transforma in cearta si scandal, iar singurul mod in care isi refula starea era sa mearga si sa bata animalele.

Pe masura ce a trecut timpul am inceput sa imi dau seama cat de putine stiu despre el. Cateva povesti din copilarie, anecdote din tinerete. Dar ce gandeste, cum se simte, care ii sunt dorintele si regretele, asta nu am aflat niciodata. Vorbeam rar si putin, iar dupa ce am plecat de acasa datile acestea s-au rarit si mai tare. Pentru mine era ca o oaza de liniste tacerea lui, lipsita de insistentele obisnuite ale membrilor familiei care cer mereu sa afle ce mai faci si care te ingroapa sub avalansa de necazuri si frustrari personale. Si mie imi placea tacerea, felul in care nu-mi contesta alegerile sau chiar modul de a contrazice, mult prea slab pentru a putea fi luat in seama.

In urma cu doar cativa ani – deci dupa mai mult de treizeci de ani din viata mea – mi-am dat seama cu uimire ca nu stiu ce culoare au ochii tatalui meu. Revelatia asta am avut-o intr-o vacanta scurta din timpul verii, pe cand ma aflam in casa parinteasca. El ma rugase sa il tund si ii scurtam si sprancenele. Astfel a fost nevoit sa isi dea ochelarii jos, iar pentru o fractiune de secunda m-a privit in ochi in timp ce conversam. De-abia atunci am realizat ca are ochii verzi… Si am ramas uluita, frapata de incredibilul acestui fapt. Habar n-aveam ca tatal meu are ochii verzi, intotdeauna am presupus ca ii are caprui. Dar mai mult decat atat, mi-am dat seama cat de mult si-a ascuns privirea atatia ani. Ca si cum s-ar fi antrenat intreaga viata sa devina campion la asa ceva.

In apropierea mortii toate filtrele i-au cedat. Era acolo, prezent, cu privirea senina si clara ca de copil. Fara fricile sociale care i-au sapat fiinta atatia ani. Fara ura, fara ranchiuna, fara furie. Nimic din toate astea nu mai conta. Am fost langa el si l-am incurajat sa aiba incredere, sa nu ii fie frica. I-am adus putina alinare, incercand sa fiu eu de data aceasta oaza de liniste pentru el.

Si, pentru singura data in viata, inainte sa taca pentru totdeauna, m-a privit direct in ochi si mi-a soptit: „Tu esti medicamentul meu drag.”
A fost prima si ultima data din viata mea cand mi-a spus ca ii sunt draga.

Spune-ți părerea

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.