Privind către sine

Unde s-a dus revelația

Nu e ciudat cum avem uneori niște revelații… din cele care îți schimbă viața… Genul de lucruri pe care, atunci când le pătrunzi, simți că totul va fi altfel cu tine, mult mai bine… Și la scurt timp după aceea, uiți tot? Te porți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nimic. Blanc. Uitare totala. Nicio schimbare, nicio modificare în viața ta, trăiești fix ca înainte, căzând în aceleași tipare obișnuite.

E oarecum amuzant.

Percep asta ca și cum eu și cu informația, revelația aia majoră, ne-am plimba prin cercuri diferite. La un moment dat, zonele noastre de „ființare” au coincis, și ne-am putut întâlni. Pentru ca apoi să ne îndepărtăm una de alta, ca niște cunoștințe care își dau binețe și apoi pleacă fiecare pe drumul său.

… De fapt, doar eu m-am îndepărtat. Ea, revelația, a rămas acolo, așteptându-mă să reintru în spectrul ei vibrațional. Iar eu ma tot fâțâi de colo-colo, plângându-mă de cât de greu e totul. Ce zici de asta?

Spune-ți părerea

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.