Privind către sine

Vocea care ma convinge ca ma urasc nu imi apartine

This post is also available in: enEngleză

De fiecare data cand imi propun sa ma apuc de scris, fie la laptop, fie pe o foaie de hartie, dar absolut de fiecare data intervine o voce. Exact in ultimele secunde, cand cuvintele imi stau agatate in varful degetelor dupa ce s-au prelins in sus pe gat, lasandu-mi mai multe noduri. Ei bine, am inceput sa observ si sa studiez mai bine vocea asta din capul meu care ma opreste intr-un mod foarte eficient, aducandu-mi argumetul irefutabil: „La ce bun?” „Ce rost are sa scrii? Crezi ca te va ajuta la ceva? Sau ai impresia ca vei ajuta pe altii cu ceva? Crezi ca vei putea trai din asta? Ca te vei imbogati?”

Daca totusi fac un efort de vointa si fac un pas mai departe, asezandu-ma in pozitia de scris, vocea intervine din nou si ma paralizeaza: „Ce rost are sa faci asta acum? Trebuie sa astepti un moment potrivit, sa ai inspiratie. Trebuie sa fii intr-o anumita stare pentru a face asta…”

Ei bine, m-am saturat de trancaneala asta din capul meu si mi-am dat seama ca pur si simplu trebuie sa o fac, fara amanari sau justificari, oricat de logice si rationale mi s-ar prezenta ele. Pentru ca am inteles ca vocea din capul meu nu este vocea mea. Desi ma copiaza atat de bine, incat aproape ca o confundam cu vocea constiintei mele.

Povestea mea cu vocile-ganduri incepe mai demult si aproape ca era de o banalitate cotidiana de neluat in seama, pentru ca multi dintre noi le sesizeaza insa le trec cu vederea, ca pe ceva obisnuit care face parte din constructia fiintei noastre. Pentru ca nu e ca si cum ai „auzi voci” in cap, voci diferite de femei si barbati sau dihanii. Pur si simplu sunt vocile asociate de noi gandurilor noastre, care uneori se bat cap in cap si nu ne ajuta sa luam decizii atunci cand suntem nehotarati. Dar daca nu este asa? Daca „vocea” aceea pe care o auzim in cap… nu suntem noi?!?

Implinesc in curand 37 de ani, insa de-abia de cativa ani incoace am inceput sa sesizez si sa inteleg ce se intampla in mine. (Si doar partial…) Uneori nu reuseam sa adorm – si am observat asta la cei care au insomnii – din cauza gandurilor. Erau atatea voci care trancaneau in capul meu, analizand ceea ce se petrecuse, planificand ceea ce voi face si preconizand o infinitate de probabilitati de viitor. Pentru a clarifica, numesc la plural, voci, in functie de categoria mentala in care se plasa fiecare: era vocea care acuza, si tot timpul aducea argumente in favoarea ei, era vocea fricoasa, care bineinteles ca avea si ea o gramada de proiectii credibile, mai era vocea pseudo-puternica, cea care ma imbarbata la modul fals… si tot asa.

Aveam mari probleme in a lua o decizie, pentru ca vocile-ganduri mi se bateau cap in cap. Daca ma apucam sa fac liste cu pro si contra, nu mai terminam niciodata si ma opream istovita de neputinta de a ghici ce alegere este cea buna. De-abia intr-un tarziu am aflat ca cea mai buna solutie este sa nu mai ascult NICIO voce, oricat de competenta. Ca e nevoie sa se faca liniste pentru a-mi auzi vocea adevarata, cea a sufletului meu si nu a mintii, care imi soptea atat de imperceptibil incat era foarte greu sa o traduc in cuvinte. Pentru ca vocea mea cea adevarata nu foloseste cuvinte.

Si atunci ce e cu acele „voci” si ce cauta ele in mine? In fiecare din noi? Care este scopul lor? De unde provin?

Intelegerea cea mai profunda mi-a venit dupa un moment de criza. Intotdeauna momentele de criza aduc revelatii, daca ai suficienta incredere incat sa nu-ti pierzi mintile si cumpatul. Stiam si citisem suficient despre iubirea de sine si faptul ca trebuie sa ne iubim pe noi insine pentru a putea evolua cu adevarat. Ca acesta este primul pas catre vindecarea noastra interioara. Si ca este (dupa cum am constatat si eu insami) foarte greu sa te iubesti. E mult mai usor sa te blamezi, sa iti vezi greselile si defectele, in sfarsit, sa te urasti. Deja mi-era cunoscuta rutina: moment de criza extrema care imi intinde nervii si ma provoaca la maxim, urmat de izbucnire nervoasa/clacare dupa incercari nereusite sau partiale de echilibrare, respiratie, meditatie etc. etc., urmate de izolarea temporara intr-un loc retras (padure/baie/camera proprie). Si apoi vocea furibunda din mine… „Va urasc!!!”. „Urasc locul asta!!!” si ajungand in cele din urma la stratul ultim: „MA urasc!”

Bineinteles, motivele curgeau garla, anuland total dintr-o lovitura toate lucrurile pozitive sau reusitele cu care as fi putut contracara aceasta decizie suprema. Si, pana de curand, aici se oprea totul. Ma uitam la mine cum ma urasc, imi ziceam vezi ca nu te iubesti, hai, imbratiseaza-te si iubeste-te putin, de aia nu reusesti pentru ca in sfarsit ai ajuns la adevar, te urasti. Acum ca stii asta, poti incepe sa faci ceva in legatura cu acest lucru.
De data asta, ultima data cand mi s-a intamplat, nu m-am mai oprit aici. In schimb, a fost pentru prima data cand m-am intrebat: Dar DE CE ma urasc? Dincolo de toate „argumentele” pe care mi le prezint. Pe bune, ce e cu mecanismul asta? Cum de poate exista in mine o parte, un fragment, o bucatica de sine care SA MA URASCA? Si m-am uitat mai atent. De fapt eu NU MA URASC DELOC. Doar este o voce care imi spune asta.

Dar a cui este vocea asta? Pentru ca eu am inceput sa-mi dau seama ca nu este vocea mea deloc. Si de ce si-ar dori oricine mi-ar induce aceasta stare sa ma faca sa ma simt asa? Suntem atat de obisnuiti cu vocile din capul nostru incat aproape ca nu le mai bagam in seama. Le acceptam ca pe ceva obisnuit si banal. Firesc. Luam decizii in functie de cum ne conving ele.

Cum putem avea cu adevarat liber arbitru, daca nu stim ca optiunile prezentate dintre care trebuie sa alegem, sunt de fapt limitate?

Spune-ți părerea

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

2 Comments

  • Hey ! Felicitari pentru aceasta postare. Te apropii de adevar. Nimeni, in nicio carte, nu scrie esentialul, doar noi .. pe propriul nostru suflet avem o sansa sa putem afla. Da… vocea din capul tau, nu esti tu! E un mecanism, aproape alien, aproape strain, implantat acolo, la noi toti. Sper sa nu te sperii … daca vrei sa discutam mai multe, ma poti contacta.

    • Multumesc Denisa. Asa e, nu prea ne zice nimeni ce si cum. Pana la urma, asa cum am si scris-o, raspunsurile nu vin din afara noastra… 🙂